Bilanțul celor doisprezece ani de mandat ai lui Răzvan Burleanu la FRF

Răzvan Burleanu conduce Federația Română de Fotbal de doisprezece ani, perioadă în care naționala României nu a produs niciun fotbalist de mare nivel, scrie Silviu Tudor Samuilă. Într-o replică adresată lui Cătălin Tolontan, jurnalistul susține că actualul președinte FRF nu are o concepție clară despre echipa națională și că nu va schimba situația actuală.

Autorul pornește de la o frază a lui Tolontan despre Mircea Sandu, potrivit căreia despre fostul președinte FRF se pot spune multe, dar aprecierile trebuie însoțite de reamintirea trecutului. Samuilă notează că, după ani de conflicte cu Sandu, niciun ziarist cu vechime nu poate lăuda un personaj cu astfel de antecedente.

Burleanu a profitat de imaginea slabă a lui Sandu și s-a poziționat drept restaurator al integrității FRF și reformator al fotbalului românesc. Prima promisiune i-a reușit parțial, însă a doua a eșuat, deoarece sportul pe care tânărul de 29 de ani promitea să îl scoată din mizerie în martie 2014 se află acum într-o situație critică.

Jurnalistul îl descrie pe președintele FRF drept un workaholic abil, a cărui principală calitate a fost atragerea de bani în federație. A convins numeroși parteneri comerciali să i se alăture și a umplut conturile instituției. Dovada acestei perspective este ascensiunea lui Burleanu în ierarhiile FIFA și UEFA, unde contează numărul proiectelor și stabilitatea financiară.

Inițiative precum cartonașul negru sau obligarea cluburilor din Superliga de a susține financiar fotbalul feminin se punctează bine în lumea lui Infantino și Ceferin. Însă președintele FRF se confruntă cu aceeași problemă ca arbitrul Istvan Kovacs: afară are o imagine bună, dar în țară nu poate păcăli pe nimeni. Pe cei cu drept de vot i-a îmblânzit la alegerile din 2018, iar ulterior s-a jucat cu ei, dovadă că nimeni nu rostește numele Burleanu atunci când naționala eșuează.

Pe români îi preocupă finalitatea proiectelor lui Burleanu, nu numărul lor. Autorul se întreabă ce a câștigat fotbalul românesc de pe urma regulii U21, a regulii 5+6 sau a inițiativelor precum „Transformă ulița în stadion”, „Cupa satelor” sau „Liga Elitelor”. Se întreabă dacă a fost benefică scoaterea clasamentelor la copii și dacă academiile de fotbal sunt mai performante de când s-a introdus clasificarea lor.

În doisprezece ani, România nu a oferit fotbalului mondial niciun jucător de mare nivel. Între timp, maghiarii l-au scos pe Szoboszlai, georgienii pe Kvaratskhelia, ucrainenii pe Zabarnyi, iar slovenul Sesko este la United. Nordul Europei are staruri de la Haaland la Isak ori Hojlund, iar despre sârbi și croați nu mai are sens să discutăm.

Autorul se întreabă ce nu a făcut bine Burleanu și de ce loturile de juniori sunt pline de fotbaliști români crescuți în Italia ori Spania. Se întreabă dacă este vorba de antrenori slabi, de copii împinși în față de pilele părinților, de șpagă sau de faptul că acest sport a devenit prea scump în România.

Ca exemplu de urmat, jurnalistul citează Anglia, care și-a reformat fotbalul în 2008 prin „The Skills Programme”, o inițiativă pentru copiii între 5 și 11 ani. Federația a adunat 55 dintre cei mai buni tehnicieni de grassroots, i-a școlit timp de trei luni, oferindu-le metodologie și lecții de psihologie, apoi i-a trimis prin școlile primare. Acolo, antrenorii se alăturau profesorilor la orele de sport și organizau mini-antrenamente cu exerciții dinamice adaptate valorii fiecărui copil.

Pe timpul verii, curțile școlilor au fost transformate în terenuri de antrenament, într-un parteneriat cu Ministerul Învățământului din Anglia. Copilul făcea mișcare, iar părintele nu scotea nicio liră din buzunar. Saka, Bellingham și Gordon au fost beneficiarii acestui program, care a durat zece ani și a fost sponsorizat de două concerne gigantice.

Despre vreo viziune la echipa națională nu poate fi vorba când, în trei ani, federația trece de la un selecționer de 46 de ani la unul de 79 de ani și apoi la altul de 61 de ani. Când naționala are rezultate cu un fotbal pragmatic, iar după el este instalată o mare personalitate ca Mircea Lucescu, care nu mai avea energia din tinerețe și insista pe posesie, în condițiile în care 95% dintre fotbaliști vin de la echipe mici.

Autorul notează că nu a auzit nicio critică din partea lui Burleanu atunci când România lui Lucescu a început să înregistreze rezultate proaste și nu va auzi nici acum, pentru că președintelui FRF îi convine să aibă o mare personalitate la conducerea naționalei. O folosește drept paratrăsnet.